Nu te juca cu mancarea!
Cand eram mica si imi puneau in farfurie piure sa pap, de obicei era si sos peste piure. Imi faceam niste crestaturi in acel munte galbui, sau alteori un crater, in care se aduna sosul. Si apoi incepeam sa mananc din el, incetul cu incetul, fara sa stric barajul ce tinea sosul portocaliu (in general) sa se reverse in farfurie. Dar totusi, cand se intampla acest lucru, in mintea mea era un intreg scenariu cum mici omuleti trebuie repede sa se duca la zona afectata si sa adune piureul astfel incat sa tina sosul inauntru, sa nu cumva sa se intample un dezastru in restul farfuriei. Si furculita venea in ajutorul micilor oameni aparent imaginari. 
Si eu continuam sa ciugulesc de pe ici pe colo ca sa nu modific prea mult structura de rezistenta a intregului munte aparat de mici omuleti aparent imaginari! Mai devreme sau mai tarziu, in mod repetat sau nu, intreaga mea lume de santier era intrerupta cu apostrofari: “Nu te mai juca cu mancarea!”.
Dar de ce sa nu ma joc?
